Numim organ o grupare de tesuturi adaptata sa îndeplineasca una sau mai multe functii. Corpului plantelor superioare, numitcorm, i s-au diferentiat în decursul evolutiei organe vegetative (radacina, tulpina, frunza) si organe reproducatoare constituite în floare.
O planta gimnosperma sau angiosperma îsi are originea în embrionul semintei. Embrionul a rezultat din zigot si are formateradicula, hipocotilul (tulpinita), cotiledoanele si gemula(mugurasul). Din embrion rezulta, dupa germinare, plantula cu partile ei componente (fig. 18).RĂDĂCINA
Este organul care obisnuit creste în sol, specializat pentru absorbtie si fixare, dar poate avea rol si în depozitare, sinteza s.a.
Radacinile normale se dezvolta din radicula embrionului si îndeplinesc functiile caracteristice.Radacinile adventive se formeaza pe tulpini sau frunze, iar radacinile metamorfozate îndeplinesc în principal alte functii: fixarea pe arbori când sunt metamorfozate în crampoane (ca la Hedera), asigurarea oxigenului necesar respiratiei ca la pneumatofori (ce sunt ramuri de radacini situate deasupra apei, bogate în tesuturi afânate numite aerenchimuri) etc.
Morfologia radacinii
a. Vârful radacinii normale prezinta o organizare caracteristica (fig. 19):
- scufia sau piloriza acopera si protejeaza vârful radacinii cu meristemele lui apicale;
- zona neteda corespunde zonei de crestere prin întindere a celulelor generate de meristemele apicale;
- zona pilifera în care fiecare celula a rizodermei are câte un perisor absorbant; dupa 2-3(10) zile perisorii mor, dar se formeaza mereu peri noi pornind dinspre zona neteda; în zona pilifera structura primara a radacinii este constituita;- zona aspra este numita astfel datorita cicatricilor formate dupa caderea perilor, cicatrici care îi dau aspectul rugos; la arbori, în zona aspra începe formarea structurii secundare, prin aparitia cambiului si felogenului.
b. Ramificarea obisnuita a radacinii este cea monopodiala: pe radacina principala (numita sipivot si provenita din radicula embrionului) ce prezinta crestere nedefinita, se formeaza, începând de la vârf spre baza ramuri (radicele) de ordinul I, de asemenea cu crestere nedefinita, iar pe acestea ramuri (radicele) de ordinul II, cresterea continuându-se în acelasi mod (fig. 20). Pivotul împreuna cu radicelele de diferite ordine alcatuiescsistemul radicelar, numit si radacina plantei.
Formele de radacini se realizeaza în urma raportulu 535i84f i dimensional dintre pivot si ramurile de diferite ordine. Exista radacini pivotante (la brad, stejar), ramuroase (la carpen, tei, paltin) si, la graminee, fasciculate sau firoase (fig. 21).
|
Anatomia radacinii
Din meristemele apicale se formeaza structura primara, care la plantele ierboase ramâne toata viata, dar la cele lemnoase se vor constitui foarte curând si meristemele secundare (laterale) care vor da nastere structurii secundare a radacinii.
a. Organizarea structurii primare (fig. 22)
- Rizoderma este învelisul extern, unistrat. În zona pilifera fiecare celula a rizodermei prezinta câte un perisor absorbant.
- Scoarta cuprinde mai multe straturi de celule vii, parenchimatice, cu pereti subtiri, celulozici si spatii intercelulare. Fac exceptie primele 2-3(5) straturi periferice, exoderma, caracterizate prin peretii celulari suberificati (unele celule ale exodermei ramân cu peretii nesuberificati, pentru a permite schimburi cu exteriorul).
Scoarta propriu-zisa este constituita din celule cu protoplastii interconectati prin plasmodesme, pentru a înlesni circulatia substantelor.
Stratul cel mai intern al scoartei, endodermul, este alcatuit din celule strâns unite între ele, cu peretii radiari suberificati (îngrosarile suberificate se numesc benzile lui Caspary).
Mai târziu se suberifica, devenind impermeabili, si ceilalti pereti ai celor mai multe dintre celule endodermice, astfel ca se creeaza un fel de bariera ce limiteaza circulatia apei cu sarurile minerale. În felul acesta circulatia are loc doar prin celulele de pasaj, aflate în dreptul fasciculelor lemnoase si ramase cu pereti permeabili, celulozici.
Mai târziu se suberifica, devenind impermeabili, si ceilalti pereti ai celor mai multe dintre celule endodermice, astfel ca se creeaza un fel de bariera ce limiteaza circulatia apei cu sarurile minerale. În felul acesta circulatia are loc doar prin celulele de pasaj, aflate în dreptul fasciculelor lemnoase si ramase cu pereti permeabili, celulozici.- Cilindrul central (stelul) începe cu periciclul, unistrat sau, mai ales la plantele lemnoase, din câteva straturi de celule ce îsi pastreaza caracterul embrionar, astfel ca periciclul genereaza radicele (ramuri ale radacinii) (vezi fig. 19).
Sistemul conducator este cuprins în stel si consta din fascicule lemnoase si fascicule liberiene, aflate în alternanta. Diferentierea lor începe dinspre exterior spre interior. Astfel, în cazul fasciculului lemnos primele vase conducatoare, cele ale protoxilemului(de la gr. protos – primul si xylon – lemn) au îngrosari inelate si spiralate ce permit o oarecare alungire a vasului, în pas cu celulele tesuturilor vecine care înca nu si-au încheiat cresterea. Apoi se formeaza vasele de metaxilem (de la gr. meta – dupa si xylon), mai centrale si cu îngrosari reticulate ori îngrosari uniforme (doar punctuatiunile ramân neîngrosate).În mod analog, primele vase liberiene alcatuiesc protofloemul, iar cele mai centrale, diferentiate ulterior, metafloemul.
Spre deosebire de tulpina, la radacina centrul stelului este ocupat de metaxilem.b. Formarea structurii secundare a radacinii:
Cambiul se constituie sub forma de arcuri (fig. 23): unele din resturile de procambiu dintre fasciculele lemnoase si altele din segmentele de periciclu din dreptul protoxilemului. Ulterior, arcurile se racordeaza, formând un inel sinuos ce activeaza generând, prin diviziuni tangentiale, xilem secundar spre interior si floem secundar spre exterior. Treptat cambiul devine din sinuos inelar, datorita activitatii inegale a initialelor cambiale.
Felogenul (celalalt meristem secundar) ia nastere mai adesea din periciclu si produce spre exterior suber si spre interior feloderm. Dupa câtiva ani îsi înceteaza activitatea si se formeaza câte un nou felogen, mereu mai profund.
TULPINA
Este organul vegetativ care sustine frunzele si florile si face legatura între acestea si radacina, prin tesuturile sale conducatoare.
Morfologia tulpinii
Formarea tulpinii este pornita odata cu constituirea embrionului, dar se dezvolta mai ales dupa germinarea semintei, astfel ca o plantula are tulpina cu ax hipocotil si ax epicotil (fig. 18).
Tulpina prezinta noduri (regiuni îngrosate la nivelul carora se prind frunzele), internoduri, precum si muguri (la vârf si în axila frunzelor).Mugurele este un ax în formare, cu internoduri înca scurte, purtator de primordii si acoperit cu solzi protectori (catafile) (fig. 24).
Mugurii ce nu pornesc în primavara anului urmator formarii lor se numesc muguri dorminzi (proventivi), iar cei ce nu provin din primordii de muguri, ci din cambiu, felogen ori din alte tesuturi se numescmuguri adventivi. Dupa dispunere pe ax, se deosebesc muguri alterni, opusi, verticilati (mai multi, în verticil, la un nod) si seriali (mai multi, suprapusi, la un nod, ca la caprifoi). Dupa forma mugurii pot fi: globulari ( ± sferici), ovoizi, conici si fusiformi, iar dupa organele ce vor rezulta:muguri foliari, florali si micsti.a. Ramificarea tulpinii
Prin cresterea mugurilor axilari se formeaza ramuri de ordinul I, pe care iau nastere ramuri de ordinul II, urmeaza ramuri de ordinul III, IV etc. Ca rezultat al ramificarii se constituie sistemul caulinar cu particularitati ereditare si influentat de mediu.
Ramificarea poate fi de tip monopodial sau simpodial (fig. 25).
Ramificarea monopodiala: pe axul principal, ce are crestere nedefinita, se formeaza ramuri de ordinul I si ele cu crestere nedefinita, iar pe acestea ramuri de ordinul II s.a.m.d. (ca la rasinoase, fag, stejar, frasin etc.).
Ramificarea simpodialase realizeaza prin cresterea definita a tulpinii principale si a ramurilor, astfel ca de fiecare data alungirea este continuata de mugurele axilar imediat subterminal (ca la tei, alun etc.); drept consecinta tulpina si ramurile sale sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare (fig. 25).Tipuri de ramuri. Exista ramuri care asigura marirea coroanei si care sunt caracterizate prin internoduri lungi. Ele sunt numite macroblaste. Pe acelasi exemplar se afla si ramuri cu internoduri foarte scurte, purtatoare de flori sau uneori (ca la larice) de frunze îngramadite; acestea sunt numite microblaste. În terminologia forestiera acceptia lujerului este ca parte de ramura (cu frunze si flori) crescuta în ultimul an, dar, prin extindere, s-a ajuns la termenii lujer de doi ani sau lujer de trei ani.
b. Tipuri morfologice de tulpini
Tulpinile aeriene, dupa orientarea în spatiu (fig. 26), pot fi ortotrope (cu cresterea verticala) siplagiotrope (cu cresterea oblica sau orizontala).
La tulpinile ortotrope apartin tipurile: erect (drept), nutant (cu vârful aplecat), geniculat(internodurile formeaza cotituri unghiulare pronuntate) si cel urcator.
La tulpinile plagiotrope se înscriu tipurile: târâtor(repent) – tulpini întinse pe sol, purtatoare de radacini adventive la noduri, prostrat – tulpini culcate pe sol, dar fara radacini adventive siascendent – baza tulpinilor paralela cu solul, iar vârful arcuit în sus.Tulpinile aeriene ce îndeplinesc functii nespecifice sunt numite tulpini metamorfozate. Ele pot servi pentru:
- aparare: spinii, spre exemplu la gladita;
- fixare: cârceii, spre exemplu la vita;- fotosinteza: filocladiile (ramuri latite cu aspect de frunze), ca la Ruscus sp. (fig. 27);
- depozitare: tulpinile tuberizate; exista specii la care tuberizarea afecteaza doar mugurii (ei sunt numiti tuberuli când axul mugurelui este tuberizat si bulbili când sunt tuberizati solzii.
Tulpinile subterane pot fi de tip (fig. 28): rizom – internodurile sunt ± alungite, iar la noduri se afla radacini adventive si frunze rudimentare, ca la stânjenel; tubercul – vârfuri de stoloni devenite tuberizate si carnoase, ca la cartof; bulb – ramuri scurte, ca niste discuri, acoperite de frunze carnoase, ca la speciile de Allium.
Anatomia tulpinii
Structura primara a tulpinii arborilor, asemanatoare celei de la plantele ierboase, este prezenta doar la lujerii tineri si se mentine o perioada foarte scurta. Dupa circa o luna sau chiar mai putin de la pornirea lujerului, încep sa se diferentieze meristemele laterale (secundare), cambiul si felogenul, care produc cresterea în grosime a axului, constituindu-se astfel structura secundara.
a. Structura primara a tulpinii
Organizarea meristemelor apicale de la lujer este mai complexa decât la radacina, deoarece, pe lânga tesuturile generate pentru structura primara a axului lujerului, meristemele apicale sunt implicate si în formarea primordiilor mugurilor si a primordiilor frunzelor.
În vârful vegetativ (conul de crestere) se afla doua grupuri de celule: unul periferic (tunica) si unul central (corpusul) (fig. 29). Din aceste doua grupuri se vor diferentia cele trei meristeme primare cunoscute:protodermacare va forma epiderma, meristemul fundamental din care se vor diferentia scoarta si maduva si procambiu care apare ca niste suvite în masa meristemului fundamental si va forma fasciculele conducatoare libero-lemnoase.La o structura primara deplin formata (fig. 30) se disting epiderma, scoarta si cilindrul central.
- Epiderma este stratul periferic, alcatuit din celule cu peretii exteriori impregnati cu cutina. Protoplastul lor este lipsit de obicei de cloroplaste, iar vacuola, bine dezvoltata, contine antociani protectori fata de radiatia ultravioleta. Formatiunile epidermice (peri, stomate) de regula sunt prezente.
- Scoarta constituie un parenchim multistrat. Straturile periferice pot avea rol în fotosinteza (contin cloroplaste), iar cele mai interne în depozitare (acumuleaza substante de rezerva). La multe specii straturile cele mai exterioare ale scoartei sunt reprezentate prin tesuturi mecanice (colenchim si sclerenchim) ce alcatuiesc ohipoderma. Stratul cel mai intern al scoartei,endodermul, nu prezinta caracteristici tipice decât la unele tulpini subterane, ca rizomii.
- Cilindrul central (stelul) al tulpinii este constituit din fascicule conducatoare si maduva.
Fasciculele conducatoare ale tulpinii sunt mixte (au si floem si xilem) si mai adesea apartin tipului colateral deschis, adica între xilemul (dispus intern) si floemul (dispus spre exterior) ramâne un rest de procambiu, întrucât procambiul nu s-a diferentiat în întregime în xilem si floem la formarea fasciculului.
La diferentierea fasciculului din suvita de procambiu, formarea floemului este centripeta: mai întâi apare protofloemul care este apoi în parte dezorganizat curând dupa încheierea alungirii internodului (protofloemul ramas se diferentiaza în fibre floematice ce se constituie în arcuri la periferia fasciculelor), iar apoi se va forma metafloemul. Diferentierea xilemului este însa centrifuga: mai întâi ia nastere protoxilemul, pornind dinspre interior (mai târziu, dupa încheierea alungirii internodale, acesta se dezorganizeaza – fig. 30), apoi metaxilemul.
În centrul stelului se afla maduva, care trimite prelungiri printre fascicule, razele medulare.
Fasciculele conducatoare ale tulpinii si frunzei comunica între ele fara modificari. În vârful tulpinii vasele conducatoare se diferentiaza mai întâi în primordiile frunzelor si se continua apoi cu fasciculele tulpinii care se formeaza mai târziu. Portiunea de fascicul (fascicule) dintre baza frunzei si cilindrul central reprezinta urma foliara, iar locul prin care fasciculul (fasciculele) patrund (patrunde) în cilindrul central, lacuna foliara.
În schimb, la trecerea de la fasciculele conducatoare ale radacinii la cele ale tulpinii, au loc unele modificari treptate, prin care se ajunge de la fascicule simple si alterne, caracteristice radacinii, la cele mixte, libero-lemnoase, proprii tulpinii. Zona de tranzitie corespunde coletului.
b. Structura secundara a tulpinii la gimnosperme si dicotiledonate
b1. Structura tesuturilor produse de cambiu. Dupa constituirea structurii primare, procambiu, care la arbori se prezinta (în sectiune transversala) aproape circular, datorita fasciculelor libero-lemnoase foarte apropiate, va deveni cambiu si va genera prin diviziuni alternative, spre interior si spre exterior (activitate bipleurica), lemn secundar spre interior si liber secundar spre exterior. Din initialele de raza ale cambiului vor fi generate, în ambele sensuri, raze medulare secundare.
Lemnul secundar. Este constituit din elemente traheale, fibre xilematice si parenchim lemnos.
Elementele traheale la angiosperme se constituie în vase perfecte (trahee), pe când gimnospermelor le sunt caracteristice traheidele. În sectiune transversala vasele mai largi apar sub forma de pori, care prin dispunerea lor specifica servesc drept criterii de identificare a lemnului.
Fibrele xilematice (fibre lemnoase) sunt întâlnite numai în lemnul angiospermelor, caruia îi confera rezistenta. La gimnosperme rolul lor este îndeplinit de traheide, care au deci si rol mecanic.
Fig. 31 – Tulpina de stejar (sectiune transversala si longitudinala): 1 – suprafata cambiului; 2 – raza medulara în inelele de lemn secundar; 3 – raza medulara în floem; 4 – ritidom; 5 – floem secundar; 6 – coaja (dupa Raven, P. H. si colab., 1992)
Parenchimul lemnos este un tesut viu în inelele anuale functionale ale lemnului secundar si îndeplineste rol de depozitare a substantelor de rezerva. Este bine reprezentat la foioase, dar lipseste aproape în totalitate la rasinoase, unde se afla ca zone restrânse, asociat canalelor rezinifere.
Ţesutul lemnos format în decursul unei perioade de vegetatie poarta numele de inel annual. În sectiune longitudinala inelele anuale apar sub forma unor benzi (fig. 31 si 32).
Diferentierea inelelor este datorata vaselor de calibru mai mare generate în perioada de primavara (când activitatea fiziologica este intensa) si proportiei reduse a fibrelor xilematice si parenchimului lemnos. Aceasta portiune de inel este numita lemn timpuriu (lemn de primavara). Spre sfârsitul perioadei de vegetatie sunt generate vase de calibru mai mic, iar fibrele si parenchimul lemnos sunt sporite cantitativ, constituindu-se portiunea de lemn târziu (lemn de toamna) a inelului.
La gimnosperme, carora le lipsesc fibrele xilematice, iar parenchimul lemnos are o participare foarte restrânsa, inelul anual se individualizeaza mai ales prin diferenta de calibru al traheidelor si de îngrosare a peretilor acestora.
Cu înaintarea în vârsta, cele mai multe specii de arbori formeaza în xilemul secundar doua zone distincte (fig. 31): una periferica, din inele anuale recente de culoare deschisa, ce reprezintaalburnul si o zona centrala, inactiva fiziologic, de culoare închisa, duramenul.
Duraminificarea se realizeaza prin impregnarea peretilor celulari cu taninuri, rasini, gome; la nivelul duramenului au loc si obturari ale lumenului vaselor, din proeminari catre interiorul lor, prin punctuatiuni, ale unor celule de parenchim, formându-se astfel tilele, care blocheaza circulatia sevei.
Fig. 32 – Sectiune transversala prin ramura de tei de trei ani: ep – epiderma; s – suber; f – felogen; fd – feloderm; sc.p – scoarta primara; f.f.p – fibre floematice primare; p.d – parenchim de dilatare a razei medulare; l.s – floem secundar; f.f – fibre floematice din liberul secundar; c – cambiu; l.t – lemn târziu; l.p – lemn timpuriu; i.a – inel anual; r.m – raza medulara; xl – xilem primar; m – maduva (dupa Komarov, V. L., 1949, modificat)
Liberul secundar. Este produs de cambiu prin activitatea sa înspre exterior, fiind constituit dintuburi ciuruite (vase liberiene) cu celule anexe, parenchim liberian si fibre liberiene (fig. 32 si fig. 33). Alaturi de fibre, la unele specii (stejar, frasin) se pot gasi si sclereide, iar la alte specii (fag si molid) tesutul mecanic al liberului secundar este limitat doar la sclereide.
Liberul secundar, ca si lemnul secundar, se constituie ca manson (teaca), însa se mentine functional doar pentru o perioada scurta (1-câtiva ani), dupa care este strivit prin dezvoltarea lemnului secundar; în locul tesuturilor strivite se formeaza continuu altele noi, de aceea în liberul secundar nu se contureaza inele anuale.
b2. Structura tesuturilor produse de felogen. Felogenul formeaza prin activitatea sa bipleuricasuberul si felodermul.Suberul este format din pachete radiare de celule moarte si suberificate, ce preiau rolul de protectie al epidermei.
Felodermul este generat spre interior si constituit în mod obisnuit din celule vii.
La unele plante felogenul functioneaza monopleuric, producând numai suber.
Suberul si felodermul reprezinta scoarta secundara (peridermul). Împreuna cu liberul secundar, peridermul alcatuieste coaja. Prin urmare, decojirea se produce în dreptul cambiului.
Când unicul felogen activeaza în acelasi ritm cu cambiul, scoarta secundara ramâne neteda. La numeroase specii de arbori felogenul îsi înceteaza activitatea, în locul lui constituindu-se mereu câte un nou felogen, din ce în ce mai profund, pâna chiar si în liberul secundar. Prin activitatea acestor felogene succesive sunt generate în decursul anilor tesuturi care, fiind împinse spre exterior, se mortifica din lipsa de apa si hrana si crapa în mod caracteristic diferitelor specii, formându-se astfel ritidomul (de la gr. rhytis – zbârcitura, încretitura). Acesta cuprinde resturi de epiderma si scoarta primara, vechi straturi de suber si feloderm, precum si portiuni de liber secundar.
FRUNZA
Este organul cu structura dorsiventrala si simetrie bilaterala, adaptat pentru fotosinteza si transpiratie.
Morfologia frunzei
La frunze s-au diferentiat: limbul (lamina), petiolul si teaca (vagina). Exista frunze simple, cu margine întreaga sau ± incizata si frunze compuse, în care caz din lobii laminei s-au individualizat foliole cu petioli proprii dispusi pe petiolul comun (rahisul) (fig. 34).
|
|
Fig. 34 – Margini de limb foliar cu inciziuni mari si frunze compuse: A – tipul penat: a - penat lobata; b – penat fidata; c – penat partita; d – penat sectata; e – frunza imparipenat compusa; f – frunza paripenat compusa; B – tipul palmat: a – palmat lobata; b – palmat fidata; c – palmat partita; d – palmat sectata; e – frunza palmat compusa; f – frunza trifoliata (dupa Rothmaler, W., 1981)
Frunza este un organ cu mare plasticitate, fiecare din partile sale putând îmbraca o diversitate de forme. Astfel, la frunzele simple se întâlnesc numeroase forme de limb (fig. 35), iar marginea limbului se prezinta de asemenea diversa sub raport morfologic, putând fi întreaga, cu inciziuni mici (fig. 36) sau cu inciziuni mari (fig. 34).
În figura 37 se evidentiaza tipurile de vârf ale limbului foliar, iar în figura 38 tipurile de baza foliara. Frunzele difera si prin nervatiunea limbului (fig. 39) si felul petiolului. Când petiolul lipseste, frunzele se numesc sesile. Exista mai multe tipuri de frunze sesile (fig. 40).
Fig. 37 – Vârful limbului foliar: a – trunchiat; b – rotunjit; c – obtuz; d – acut; e – acuminat; f – spinos; g – mucronat; h – emarginat (dupa Rothmaler, W., 1981)
Fig. 38 – Baza limbului foliar: a – trunchiata; b – rotunjita; c – îngustata; d – cuneata; e – sagitata; f – hastata; g – asimetrica; h – auriculata; i – cordata; g – reniforma (dupa Rothmaler, W., 1981)
Teaca frunzei este partea latita cu care frunza se prinde de tulpina. La multe plante lemnoase baza frunzei prevazuta cu formatiuni anexe,stipelele, ce sunt excrescente foliare, mai adesea caduce, dispuse simetric de o parte si de alta a tecii.În diferite etape ale dezvoltarii plantei se disting patru tipuri de organe foliare diferentiate morfologic si functional: cotiledoanele – primele organe foliare (la embrion), catafilele – frunze rudimentare protectoare (solzii mugurilor si ai tulpinilor subterane),nomofilele – frunzele normale, hipsofilele – organe foliare aparatoare ale florilor si inflorescentelor (bractee, involucru etc.).
Anatomia frunzei
Primordiile foliare se diferentiaza în lungul apexului (vârfului) tulpinii din tunica si corpus. Ulterior, prin diviziuni si cresteri celulare, primordiul ia forma de mamelon si apoi de con, alcatuit dintr-un strat protodermic, o masa de meristem fundamental si o suvita de procambiu.
La cresterea în latime a limbului se porneste de la cele doua fâsii marginale de meristem care se formeaza de fiecare parte.
a. Structura frunzei la rasinoase
Tipul morfologic de frunza mai raspândit la rasinoase este cel acicular. Structura anatomica a frunzei difera de la specie la specie, mai ales în raport cu adaptarile la conditii de uscaciune.
Epiderma este stratul periferic, mai adesea din celule moarte, cu peretii lignificati, cei dinspre exterior cu cuticula bine dezvoltata si acoperita cu ceara (fig. 41 A). Sub epiderma se afla ohipoderma dintr-un strat sau câteva straturi de celule, care îi amplifica functia protectiva. Stomatele sunt frecvent adâncite în hipoderma (fig. 41 B) sau mezofil, având celulele anexa mari, între ele cu o anticamera mai mult sau mai putin înalta.
Mezofilul frunzelor de rasinoase poate fi de tipul tesutului asimilator septat (celulele au peretii invaginati spre interior, marindu-se astfel suprafata de dispunere a cloroplastelor, ca la pin – fig. 41), însa la unele specii (ca de exemplu, la brad) mezofilul, asemanator celui de la foioase, este diferentiat în tesut palisadic (din celule prismatice alungite) si tesut lacunar. În mezofil se afla canale rezinifere al caror numar difera (1-2 la Picea abies, 5-12 la Pinus sylvestris etc.).
Nervura este delimitata de mezofil printr-un endoderm unistrat si include mai adesea doua fascicule libero-lemnoase, în jurul carora se afla tesutul de transfuzie. Fasciculele au xilemul spre fata superioara si floemul spre cea inferioara. La multe specii fasciculele sunt sustinute de arcuri de sclerenchim. Ţesutul de transfuzie este constituit din celule vii, parenchimatice si respectiv traheide localizate în apropierea xilemului.
b. Structura frunzei la foioase
Limbul (lamina) frunzei cuprinde epiderma,mezofilul si nervurile (fig. 42). Epiderma este mai frecvent unistrata, cu peretii exteriori ai celulelor acoperiti cu un strat de cutina, denumit cuticula. La majoritatea arbo-rilor stomatele sunt dispuse exclusiv în epiderma inferi-oara (dorsala).Mezofilul este localizat între epiderma superioara si cea inferioara si este reprezentat prin tesuturile asimilatoare.
La frunzele bifaciale (fig. 42), întâlnite la majoritatea arborilor foiosi, sub epiderma superioara se afla tesutul palisadic, din 1-2 straturi de celule alungite, bogate în cloroplaste. Între tesutul palisadic si epiderma inferioara se afla tesutul lacunar, din celule paren-chimatice de diferite forme, mai sarac în cloroplaste si cu spatii intercelulare mari (lacune), aflate în comunicare cu camera substomatica.La frunzele ecvifaciale tesutul palisadic este dispus spre ambele fete.
Nervurile au mai adesea câte un fascicul libero-lemnos, cu xilemul înspre fata
uperioara a frunzei si floemul înspre cea inferioara. Frecvent nervurile mari proemineaza înspre fata dorsala a limbului. La nervurile mai groase, care au rol numai în conducere, fasciculul este înconjurat de sclerenchim si colenchim, tesuturi care, alaturi de epiderma cu cuticula foarte groasa, asigura suportul mecanic al laminei. La nervurile mai fine (de ordin superior de ramificare fasciculul este înconjurat de o teaca fasciculara din celule vii ce intermediaza schimburile cu celulele asimilatoare ale mezofilului. Ultimele ramificatii au terminatiile constituite din elemente traheale, înconjurate si ele de teaca fasciculara (fig. 42 B), astfel ca vasele nervurii sunt ferite de contactul cu aerul din spatiile intercelulare.
Structura petiolului este asemanatoare structurii primare a tulpinii, de care se deosebeste mai ales prin monosimetrie
